Ana Iorga a explicat la „Pe cuvânt” de ce felul în care folosim cuvintele și le transformăm în metafore spune ceva de noi.
„Gândiți-vă la cuvântul „hoț”. Când o bunică îi spune nepotului „hoțule” sau „hoțomanule/ pungașule”, e un alint. O spune cu drag, admirativ, nu mustrător.
„Djuvara remarcă simplu că la noi „hoț”, în anumite contexte, poate fi chiar un compliment. Și numește asta o deformare spirituală. Adică hoțul e un tip bine, un tip deștept. „Ce pungaș ești!” rostim cumva în chip admirativ. Sesizăm că interlocutorul a făcut ceva complet neortodox, dar când semnalăm asta o facem cu admirație, nu cu reproș”.
O transformare plină de transformare s-a petrecut și în cazul cuvântului „smecher”.
șmecher = care știe să iasă din dibăcie din încurcături, pe care nu-l poți păcăli
= abil, isteț, dezghețat, șiret, șarlatan
